Cred in inceputuri frumoase.Cred in primii ani de iubire in care totul pare atat de simplu.Cand totul e plin de continut,de substanta.Cand el are mereu ceva sa iti zica,iar tu simti ca ti-ai gasit echilibrul.Mereu "inceputul"scoate ce e mai bun din noi si parca devenim mai buni chiar si cu cei din jur.Nu te mai enerveaza vecina care zbiara necontenit la barba-su,nici urletele odraslelor tale nu te mai deranjeaza, nici dezordinea din casa, ca sa nu mai vorbesc de seful tau...deja se transforma intr-un mosulet simpatic care pana nu demult iti crea milioane de nervi...
Dar realitatea e,ca nu putem trai mereu si mereu alte si alte inceputuri. E adevarat ca atunci cand nu mai ne gasim echilibrul si fericirea intr-o relatie plecam...intr-o permanenta cautare de nou. Dar de ce nu am putea gasi solutii ca fiecare zi sa se transforme intr-un nou inceput.Gasim secretul acestor solutii in noi,in sentimentele noastre si in infinita noastra putere de a ne redescoperi...
Eu nu cunosc persoana care sa nu fi inselat sau sa fie la randul lui inselat.Am o amica pe care am revazut-o dupa mult timp si care m-a uimit.Nu pentru ca s-a despartit de sotul ei ci de rapididatea cu care poti distruge in cateva zile ce ai construit o viata.Ea deja are o alta relatie cu un barbat mai mare decat ea iar el(ex inca spera...desi nu cred in impacari miraculoase,nu se stie...poate viata ii va aduce din nou impreuna la un moment dat.O alta amica,desi casatorita, a incetat demult sa-si mai iubeasca partenerul.De ce ar trebui sa fie condamnata la o viata lipsita de sentimente?A incetat sa iubeasca pentru ca in inima ei,plina de tradarile lui repetate nu mai e loc si de sentimente nobile.Credeti ca dupa ce simti gustul amar al tradarii iti mai poti iubi partenerul?Il mai poti accepta alaturi de tine?Unii vor spune ca nu...eu sunt de aceeasi parere...cunosc totusi un cuplu,care dupa 2 ani de iubire patimasa,s-au despartit iubindu-se inca.El a inselat desi iubea.de ce?Poate ca sa-si demonstreze ca inca poate.ca e dorit inca si de alte femei.sau poate pentru ca ii place sa simta mereu fiorul pasiunii..Nu-i gasesc scuze.Stiu doar ca s-au impacat dupa mult timp si acum sunt tot impreuna.Reprosuri?Probabil ca da...Toata viata vor fi.Pentru ca, atunci cand sufletul pur ne este ranit nu putem uita... nici macar in timp...
Credeti in vise?Visele de noapte cu viata lor proprie,vise in care alergi ca un nebun sau esti mai stiu eu ce erou...In care ai un curaj nebanuit sau din contra esti foarte vulnerabil?
Ani intregi am fost urmarita de vise.De mica o intrebam pe bunica-mea ce semnificatie au....poate ea mi-a si insuflat lucrul acesta.Adolescenta fiind aproape ca imi ghidam viata dupa ele.Daca visam frumos starea mea de spirit era una buna si toata ziua eram o fericita,o persoana placuta a carei companie o cauti,daca in schimb visam ceva urat in mintea mea se infiripa sentimentul ca visul se va implini,de parca ma avertiza "urmeaza zile grele".iar eu eram in asteptare.Intr-adevar m-au chinuit visele,au fost ca un barometru care imi ghida spiritul..
Am descoperit cu uimire insa,in timp,ca intotdeuna visele imi spun o poveste...Despre mine,despre starile mele de spirit,despre frica mea interioara sau despre lucruri bune ce urmeaza sa mi se intample...
Asa ca...cu voia voastra sau nu...inca sunt sub magia viselor... Voi ce parere aveti?
V ati gandit vreodata ca toata viata alergam dupa fericire?ca o idealizam crezand ca ea este in persoana unui barbat sau a unui succes sau mai stiu eu....cand de fapt poate ea e in fiecare zi langa noi....Ma trezesc dimineata intr-o goana nebuna sa-mi duk copilul la scoala.ma intorc.trebaluiesc.fug la munca.seara vin si ma postez in fata tv.suna a cliseu dar e adevarat.asta e rutina noastra a tuturor.ma intreb de ce nu ma opresc o clipa sa imi sarut fetita sa o ascult cand imi vorbeste,sa zambesc gandindu-ma cat de fericita sunt.de ce?pentru ca mereu sunt in cautare,in asteptarea acelui ceva ce poate e chiar langa mine....
